post scufundat. bil-di-bic.

poza asta mi aduce aminte de un banc. cica un domn iese in parc la agatat. nu sta mult pe ganduri si intra in vorba cu o domnisoara. din vorba in vorba, o duce acasa, o dezbraca, o priveste atent si banuitor o intreba cati ani are. fata, onesta, ii raspunde: "13." speriat, el ii cere sa se imbrace si sa plece. smiorcaidu'se incurcata printre haine, fatuca il intreaba: "dar de ce ma goniti domnule, sunteti cumva superstitios?"

ma numesc patrick murray-nellis, rezident milwaukee, wisconsin.
as fi putut umbla hai hui pe strazile dublinului lui joyce, dar in schimb mi a fost dat sa hoinaresc pe strazile unui catun uitat de dumnezeu, unde nu auzi boaba de irlandeza.
toti irlandezii pe care ii cunosc fie au murit, fie au plecat. ceea ce i tot aia, spunea bunica mea.
sunt un vagabond. acum 100 de ani as fi fost unul din personajele preferate ale lui mark twain, si frate de cruce cu huckleberry finn, dar sclavia a fost abolita iar slujba de duminica e cea mai oribila chestie care i se poate intampla unui tinar cu stomacul lipit de foame.
sa auda zeci de rugaciunile pentru hrana noastra cea de toate zilele, din partea unor domni ghiftuiti.

cel mai mult mi a placut de oliver twist, si asta din pricina palariei, dar si aici am dat gres in cele din urma, zice'se din pricina accentului. bloody englishmen.

am mai incercat sa fiu 'singur pe lume', dar in milwaukee, wisconsin, nu exista caini singuri pe lume. toti sunt in adaposturi. am mai fost implicat in niste povestioare nordice, dar frigul, cadourile urite si carnea de gasca nu mi sunt pe plac.

oriunde te ai uita, in lumea reala sau in cea a povestilor, gasesti putine sau nepotrivite locuri.

acum ma pregates sa joc ceva cu totul nou. inca nu stiu ce. am primit niste bani de buzunar si un tichet de tren dus catre acest catun numit paradise city. mai multe nu stiu. sunt de 15 minute in gara si nimeni nu a venit sa ma intampine. nici un suflet, nici un om.

ridic pisica aruncata de novocaine si de le petite comuniste in curtea mea. o azvarl intr-o curte noua. o curte in care stau eu si scriu mii si mii de povestioare scurte.

un fel de haiku in proza.

sa incepem.

pe messenger, el era moody_allen. ea survola fibra optica deghizata in smooth_operator. el lucra la un birou de consultanta, ea la o companie de telefonie. amandoi in acelasi sediu impersonal si imbracat in sticla transparenta. el adora sa se dea cu liftul ultra rapid de la ultimul etaj. ea adora sa fie admirata. amandoi cautau pretexte. el sa coboare cu liftul, ea sa atraga atentia barbatilor din liftul ttransparent. intr-o dimineata somnoroasa de simbata, s'au surprins reciproc in dreptul etajului 8. cladirea pustie a plins pe infundate. o drama tocmai se prelingea ultra rapid pe lucarnele din sticla.
luni, dis de dimineata, moody allen a incercat sa foloseasca liftul dar nu a reusit sa treaca de etajul 7. plictisit, seful biroului de consultanta l'a concediat dupa ce a incercat o ora sa'l convinga sa apese pe butonul nr. 15, buton la care il astepta un client important.
distrus de intamplare, moody_allen nu a mai folosit niciodata liftul si dintr'un sedentar a devenit un voinic cu o forma fizica de invidiat.
in aceeasi dimineata, smooth_operator a tipat ingrozita cand a suprins in reflexia ferestrei de messenger un alpinist utilitar. ulterior, pe canapeaua psihologului companiei de telefonie a declarat ca este mult prea expusa si ca ii trebuie un loc de munca in subteran.

de atunci, cei doi se cauta discret pe messenger.

p.s. dedic acest haiku in proza domnului woody allen, cel care mi zvanta tamplele in metrou, dupa o zi nasoala de cacat.

acum hai, rupeti randurile.

buna ziuaaa...intre timp am implinit 26 de ani. :) cu la multi ani, cu un fel de party la munte (piratii din caraibe si stapanul inelelor mi au cam stricat serile de vineri si simbata), cu niste cadouri misto, etc, etc, speram unii dintre noi, o repetitie pentru marele trip west tirolez din bucla decembrie - ianuarie.
despre 26 de ani cineva spunea ca e o varsta indefinita, lipsita de repere clare (sau asociative) cum sunt de ex 25 de ani sau 30 de ani.
fara a fi o virsta impara, 26 de ani imi pare impara si greu de localizat pe harta personala. totusi nu ma pot abtine sa nu ma uit in perspectiva la cei 27 de ani still to come.
singurul adevar din toata povestea asta este doar numarul anilor. sigur, ma simt un om responsabil, stiu ca peste un an va trebui sa am automobil (in paralel, dezvolt o fobie legata de automobil, avand ca rationament situatia teribila de pe strazile bucurestiului), stiu ca este virsta la care trebuie sa mergi la restaurant cu portofelul relaxat, stiu ca tre sa judec mai rar si mai bine, stiu ca respir intr-unul dintre cele mai imputite orase din lume, etc, etc.

dar, vorba unei prietene, fuck darwin, let's dance!
ma simt sub 25 de ani.

astazi, o colega a varsat niste bombonele pe jos. genul bonibon, pentru cine isi mai aminteste. cele peste 20 de pastilute colorate s'au imprastiat peste cenusiul murdar al podelei si iata cit de brusc si cit de neasteptat s'a colorat incaperea. le-am imprastiat ceva mai metodic, asteptand ca lumea sa le calce in picioare si sa le lipeasca de cenusiu.
bineinteles, maine dim vor fi maturate, dar macar pentru o zi, macar pentru ziua de luni, putina culoare.

stiu, toata lumea are ceva cu ziua de luni. cred ca e o moda. everybody loves to fuck on sundays! adica toata lumea iubeste sa si'o traga in zilele cu soare :)

Vestea n'a fost propriu zis o veste. A fost mai degraba o unda de soc ce a lovit planeta, orb, fara discriminare, de la un pol la celalalt.
Un val de emotie i'a scuturat pe toti locuitorii. Cozi imense atarnau ca niste limbi la chioscurile de ziare. Oameni infometati de informatii, abrutizati de asteptare, delirau intre doua buletine de stiri. Reporterii cadeau din picioare, ucisi de oboseala, dar fabricantii de televizoare nu mai stiau cum sa multumeasca divinitatii pentru aceasta pleasca. Deja sufocate, orasele se vedeau slutite de sutele de mii de kilometri de cablu. Acum toata lumea era conectata de la eschimos la broker.
Omenirea se indrepta fara teama catre cea mai mare revelatie din istoria ei. Granitele fusesera inlaturate, curentele religioase isi recunoscusera public incompetenta, iar guvernele renuntasera la orice forma de manipulare a opiniei publice. Stadioanele vuiau, asaltate de multimi ce aclamau frenetic orice informatie scursa pe ecranele uriase.
Nimic din ceea ce fusese odata normal nu se mai pastra in acele zile.