ridic pisica aruncata de novocaine si de le petite comuniste in curtea mea. o azvarl intr-o curte noua. o curte in care stau eu si scriu mii si mii de povestioare scurte.

un fel de haiku in proza.

sa incepem.

pe messenger, el era moody_allen. ea survola fibra optica deghizata in smooth_operator. el lucra la un birou de consultanta, ea la o companie de telefonie. amandoi in acelasi sediu impersonal si imbracat in sticla transparenta. el adora sa se dea cu liftul ultra rapid de la ultimul etaj. ea adora sa fie admirata. amandoi cautau pretexte. el sa coboare cu liftul, ea sa atraga atentia barbatilor din liftul ttransparent. intr-o dimineata somnoroasa de simbata, s'au surprins reciproc in dreptul etajului 8. cladirea pustie a plins pe infundate. o drama tocmai se prelingea ultra rapid pe lucarnele din sticla.
luni, dis de dimineata, moody allen a incercat sa foloseasca liftul dar nu a reusit sa treaca de etajul 7. plictisit, seful biroului de consultanta l'a concediat dupa ce a incercat o ora sa'l convinga sa apese pe butonul nr. 15, buton la care il astepta un client important.
distrus de intamplare, moody_allen nu a mai folosit niciodata liftul si dintr'un sedentar a devenit un voinic cu o forma fizica de invidiat.
in aceeasi dimineata, smooth_operator a tipat ingrozita cand a suprins in reflexia ferestrei de messenger un alpinist utilitar. ulterior, pe canapeaua psihologului companiei de telefonie a declarat ca este mult prea expusa si ca ii trebuie un loc de munca in subteran.

de atunci, cei doi se cauta discret pe messenger.

p.s. dedic acest haiku in proza domnului woody allen, cel care mi zvanta tamplele in metrou, dupa o zi nasoala de cacat.

acum hai, rupeti randurile.